Revenire.

În primul rând scuze că mi-a luat atât de mult să postez, am fost timp de două săptămâni într-o alergătură continuuă. Mi-a fost dor de tot de înseamnă Blogotecă...


   Cerul senin din ziua în care ne-am cunoscut, nopţile răcoroase, roua dimineţii, mireasma florilor de mai şi cântecul greierilor din iarba deabia încolţită se revarsă peste mine. Am renunţat la vise, la oameni, la mine...dar speranţa mi le-a adus pe toate înapoi. Acum nu stiu să le mai mânuiesc. Mă pierd în vise, mă lovesc de oameni, mă uit la mine...şi nu mă recunosc. Timpul e banal, trece ca nebunul şi ne lasă amintirile...dar dacă amintirile se şterg? Eu cu ce rămân? Ce îmi poate hrănii inima pentru a-i da forţă să meargă tot mai-nainte? Surâsul tău când bate ceasul dimineţii şi bucuria copiilor în jocul vieţii.
   Umerii îmi sunt tot mai grei, se agaţă de mine persoanele ce le-am dezamagit în trecut, mă bântuie greşelile dintr-o altă viaţă. Drumul presărat cu lacrimi, de crăiese ale întunericului, de dincolo de cer îl urmez iar pentru a ştii cine sunt eu după aparenţe, pentru a găsii făntâna tinereţii şi grădina fericirii, pentru a păşi pe curcubeu fără a fii nevoie să cer voie norilor, pentru a putea arunca zâmbete in toate directţiile, pentru a ieşii din starea de alergare continuua, pentru că azi nu îmi pasă unde ajung mâine, pentru că ştiu că nu pot pocni din degete pentru a sta ceasul, pentru că m-am săturat să aud că se putea şi mai bine.
 
   Am nevoie de aripi pentru a lovi vântul, am nevoie de întredere pentru a mă lupta cu viaţa, am nevoie de linişte pentru a-mi asculta inima, am nevoie de timp pentru a-mi crea amintirile, am nevoie de faţă pentru a răspândii zâmbete, am nevoie de răbdare pentru a răzbate.