Prefăcătorie..

Sinceritate? Da, cum să nu!
     M-am trezit ameţită de atâtea ore de "odihnă". Mă gândesc că nici măcar nu are rost să mă uit în oglindă, de curând mi s-a spus că sunt plină de complexe şi m-a bufnit râsul dar apoi mi-am dat seama că aşa e...şi dacă e aşa ce? Până la perfecţiune mai e mult, iar pentru mine cu siguranţă e un drum luuuuuung. Am zis că nu o fac dar...dar o fac, şi spre surprinderea mea nu rămân mască din cauza ochilor mei obosiţi, a părului extraciufulit care stă prea bine, ca în orice altă dimineaţa...doar că...doaar... îmi văd întradevăr adevărata faţă, lipsită nu de fard, rimel sau creion...ci de masca aceea care este menită să mă apere de minciuni, de răutate şi de frig. Eu da, sunt o dură, afirm asta de câte ori am ocazia. Lumea trebuie să ştie. Atâta timp cât masca stă la locul ei, sunt şi eu bineee! 
      Sunt ciudată, da ştiu. Nu m-am mai văzut de ceva timp aşa, fiind eu. Îmi e şi frică să mă uit la mine, să nu mă cuprindă nostalgia zilelor în care simţeam vântul bătându-mi direct în faţă, nu printr-o afurisită de mască. De ce să mă dezbrac în faţa cuiva care ştiu că îmi va lăsa răni adânci? Faţa mea vreau să rămână intacta, nu să fie rănită la întâmplare de orice...rahat!   
       Nu mă mai încred în persoane, iar asta nu mă face o fiinţă tristă, ba chiar din contră, sunt foarte fericită fix aşa! Sunt fericită şi fără să am încredere deplină. De ce aş face asta? Pentru ca într-o zi sa îmi spună să închid guriţa şi să trecem peste subiecte? Sunt mai bine aşa, oricum e o lume plină de măşti.

 The world goes down!